De peste un secol, cercetătorii încearcă să explice cum reușesc pisicile să se redreseze în aer și să aterizeze pe labe. Deși fenomenul a fost descris încă din 1894, un studiu recent publicat în 2026 arată că mecanismul nu este nici acum pe deplin înțeles.
Noua cercetare, coordonată de fiziologul veterinar Yasuo Higurashi de la Yamaguchi University, aduce o piesă importantă în puzzle: rolul diferențelor de flexibilitate din coloana vertebrală.
Cum ajută coloana vertebrală la redresarea în aer
Echipa a analizat în detaliu fiecare segment al coloanei vertebrale, măsurând parametri biomecanici precum capacitatea de rotație, rigiditatea și așa-numita „zonă neutră”, adică intervalul în care mișcarea se face cu efort minim.
Rezultatele au arătat o diferență clară între cele două regiuni principale. Partea toracică, adică jumătatea din față a corpului, este mult mai flexibilă și se poate răsuci mai ușor. În schimb, regiunea lombară este mai rigidă.
Această diferență explică modul în care pisica se întoarce în aer: nu ca un bloc rigid, ci pe segmente. Partea din față inițiază rotația, iar partea din spate o urmează.
Un mister studiat încă din secolul XIX
Căutând răspuns la întrebarea de ce pisicile aterizează în picioare, fenomenul a fost studiat si devenit celebru la finalul anilor 1800, când fiziologul francez Étienne-Jules Marey a folosit una dintre primele tehnici de fotografie de mare viteză pentru a surprinde o pisică în cădere.
Imaginile, publicate în 1894 în revista Nature, arătau ceva surprinzător: pisica pornea fără rotație, dar reușea totuși să se întoarcă înainte de impact.
La prima vedere, acest lucru părea să contrazică legile fizicii, în special conservarea momentului cinetic. Problema a devenit cunoscută drept „problema pisicii care cade”.
Abia în 1969, cercetătorii au demonstrat matematic că animalul își poate reorienta corpul prin rotirea diferitelor segmente unul față de altul, fără să încalce legile fizicii.
Pentru a înțelege mai bine rolul anatomiei, echipa japoneză a analizat coloanele vertebrale provenite de la cinci pisici, păstrate cu ligamentele și discurile intacte. Acestea au fost testate într-un dispozitiv special care măsoară cât de mult pot fi răsucite.
Diferențele au fost consistente: regiunea toracică avea o mobilitate de aproximativ trei ori mai mare decât cea lombară și o rigiditate mai redusă. În plus, doar partea toracică prezenta o zonă neutră semnificativă, de aproximativ 47 de grade.
Pentru a vedea dacă aceste caracteristici se regăsesc și în mișcare, cercetătorii au observat și două pisici vii, lăsate să cadă de la circa un metru, pe o suprafață sigură. Filmările cu cameră de mare viteză au confirmat ipoteza: rotația nu este simultană.
Partea din față a corpului se rotește prima, iar cea din spate urmează cu o întârziere de aproximativ 70-90 de milisecunde.

De ce nu avem încă un răspuns complet
Concluzia studiului este clară: pisicile se redresează în aer printr-o mișcare secvențială, în care segmentele corpului lucrează pe rând, nu simultan.
Totuși, chiar și cu aceste date, mecanismul nu este pe deplin elucidat. Majoritatea cercetărilor de până acum s-au concentrat pe explicațiile fizice, iar rolul detaliat al anatomiei începe abia acum să fie înțeles.
Studiul a fost publicat în revista The Anatomical Record și sugerează că flexibilitatea diferită a coloanei nu doar explică aterizarea în picioare, ci ar putea contribui și la alte abilități ale pisicilor, precum alergarea rapidă sau schimbările bruște de direcție.
„Responsabilitatea se construiește împreună.
Intră pe canalul nostru de WhatsApp Responsabil și fii parte dintr-o comunitate care vrea să schimbe România în bine.
Leave a comment