Un transport pierdut în timpul unei furtuni în urmă cu peste trei decenii a devenit o sursă neobișnuită de date pentru oceanografi. În 1992, 28.800 de jucării de baie din plastic au ajuns în apele Pacificului de Nord după ce un container a fost luat de pe puntea unui vas. Pentru că jucăriile pluteau, deplasarea lor a putut fi urmărită indirect ani la rând, oferind informații despre felul în care curenții oceanici transportă obiectele pe distanțe foarte mari.
Unele dintre ele au ajuns pe coasta Alaskăi, iar modelele oceanografice au indicat că altele ar fi putut traversa Arctica și ajunge ulterior în Atlanticul de Nord. Povestea a devenit un instrument valoros pentru verificarea și îmbunătățirea modelelor folosite pentru simularea circulației oceanice, potrivit The Economic Times.
Cum au ajuns jucăriile din Pacific în Alaska
Incidentul s-a produs pe 10 ianuarie 1992, când vasul cargo Ever Laurel naviga din Hong Kong spre Tacoma, Washington. O furtună puternică a provocat pierderea a 12 containere de pe punte, iar unul dintre ele transporta cele 28.800 de jucării.
Încărcătura era formată din patru tipuri de animale din plastic: rațe galbene, țestoase albastre, castori roșii și broaște verzi. Jucăriile erau etanșe și suficient de ușoare pentru a rămâne la suprafața apei, ceea ce le-a transformat accidental în niște mici „markeri” ai circulației oceanice.
Primele exemplare au fost găsite în Alaska la câteva luni după accident. În loc să fie doar obiecte recuperate de pe plajă, jucăriile au devenit puncte de referință pentru cercetătorii care încercau să afle cât de bine descriu modelele computerizate deplasarea obiectelor plutitoare.
Jucăriile găsite pe plaje au devenit date științifice
Oceanograful Curtis C. Ebbesmeyer a început să strângă informații despre locurile în care oamenii descopereau jucăriile. În paralel, W. James Ingraham Jr. a introdus datele într-un model al curenților oceanici dezvoltat de NOAA.
Un rol important l-au avut și Dean Orbison și fiul său, Tyler, care au urmărit sistematic jucăriile găsite în apropiere de Sitka, Alaska. Începând din 1993, cei doi au consemnat locul și data fiecărei descoperiri timp de mai mulți ani. La târgul Beachcomber din Sitka, în iulie 2004, au prezentat 111 jucării recuperate între 1993 și 2004. Până în 2005, colecția ajunsese la 124 de exemplare. Dintre acestea, 35% erau rațe, 26% castori, 21% broaște și 18% țestoase, potrivit informațiilor publicate de Science Blog.
Aceste observații au oferit cercetătorilor ceva greu de obținut în oceanografie: date reale despre deplasarea obiectelor plutitoare pe perioade foarte lungi.
Un experiment virtual a urmărit jucăriile timp de 11 ani și jumătate
Pentru a verifica predicțiile modelului, cercetătorii au introdus în simulare 70 de jucării, plasate în exact aceeași zonă și la aceeași dată cu incidentul real. Modelul a urmărit deplasarea lor zilnică timp de 11 ani și jumătate, din 10 ianuarie 1992 până la 19 iulie 2003. În prima etapă, jucăriile virtuale au rămas relativ apropiate unele de altele în timp ce se deplasau către zona Sitka.
Cercetătorii au putut compara apoi traseele calculate de computer cu locurile în care fuseseră găsite efectiv jucăriile. Acolo unde cele două nu coincideau, diferențele ofereau indicii despre limitele modelului și despre modul în care acesta putea fi îmbunătățit.
De la Pacificul de Nord până la Oceanul Arctic
O parte dintre jucării a urmat circulația girului subarctic din Pacificul de Nord. Unele au fost transportate spre Alaska, apoi spre vest, de-a lungul Insulelor Aleutine, în timp ce alte trasee indicau deplasări către Japonia și alte zone ale Pacificului.
Potrivit estimărilor cercetătorilor, un obiect plutitor ar putea avea nevoie de aproximativ trei ani pentru a parcurge un circuit complet al girului. Dar unele trasee au fost mult mai complicate. Simulările au indicat posibilitatea ca anumite jucării să fi fost transportate spre nord, prin Strâmtoarea Bering, către Oceanul Arctic. Acolo, ele ar fi putut fi prinse în gheața marină și transportate odată cu aceasta.
Odată eliberate, unele obiecte ar fi putut ajunge în Atlanticul de Nord. O broască găsită în Scoția și o rață descoperită în Maine în 2003 se potriveau cu această posibilă rută transarctică, însă cercetătorii nu au putut demonstra definitiv că cele două jucării proveneau din transportul pierdut în 1992.
Ce au dezvăluit jucăriile despre plasticul din oceane
Cazul celor 28.800 de jucării a oferit oceanografilor o oportunitate rară de a compara circulația simulată a apei cu deplasarea unor obiecte reale.
Observațiile au contribuit la îmbunătățirea modelelor privind curenții oceanici și au arătat cât de interconectate sunt diferitele regiuni ale oceanelor. Un obiect care ajunge în apă într-o anumită zonă poate fi transportat mii de kilometri, poate traversa mai multe sisteme de curenți și poate ajunge într-un bazin oceanic complet diferit.
Povestea jucăriilor pierdute în 1992 a devenit astfel mai mult decât o curiozitate. Ea a oferit cercetătorilor informații despre una dintre problemele importante ale poluării marine: modul în care plasticul plutitor poate rămâne în mediul oceanic perioade îndelungate și poate fi transportat la distanțe foarte mari de locul în care a ajuns inițial în apă.
„Responsabilitatea se construiește împreună.
Intră pe canalul nostru de WhatsApp Responsabil și fii parte dintr-o comunitate care vrea să schimbe România în bine.
Leave a comment